299 __ $aMăria sa puiul pădurii
920 __ $a38050
955 __ $a1
200 __ $aMăria sa puiul pădurii
700 __ $aSADOVEANU, MIHAIL
010 __ $a9739176992
035 __ $a821ro
035 __ $aC.III.3651
675 __ $a859.0-32
686 __ $a821ro
606 __ $aNuvelă (t)
101 __ $arum
210 __ $aBucureşti $cGaramond $d0
215 __ $a160p.
330 __ $aCUPRINSUL I Mergeau încet, ca s-ajungă departe. Râdeau, cântau, beau şi mâncau. Se duceau spre-acelaşi sfârşit al tuturora 7 II Oamenii cu dinţii ascuţiţi spun istorisiri frumoase 14 III— Spune-mi, bătrânule, cum de-ai ajuns tânăr în ani aşa de târzii? - Nu m-am supărat niciodată pe viaţă 23 IV A bătut un vânt ş-a sosit o veste. M-am bucurat. - Vânturile si veştile să nu te bucure niciodată! 31 V Numai Dumnezeul meu e bun; numai eu cunosc adevărul. Toţi cei care cred altfel, să piară. Nu sunt oameni; nu-mi sunt fraţi; nu se trag din Adam. 40 VI Spune-mi o poveste, ca să-mi aduc aminte de când eram copil şi încă nu cunoşteam suferinţa 45 VII Ştiam că minciuna scoate pui. Cu toate acestea am adăpostit-o la mine. Şi mi-am umplut casa, zilele şi nopţile de şerpi. 52 VIII Am lovit în Nevinovăţie ş-am râs când mi-ai spus că e subt ocrotirea lui Dumnezeu. 64 IX Dreptatea e o vorbă: interesul meu e totul. Mori tu, ca să trăiesc eu. Cine spune că mă înşel? Ha-ha! - Biruitorule, de ce râzi cu atâta tristeţă? 72 X Răspuns-a Iisus şi a zis cătră Nicodim: Adevărul adevărat îţi spun: De nu se va naşte cineva din nou nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu 79 XI A intrat în umbra morţii şi s-a deşteptat în lumina minunii. Suferinţa înflorea şi grăuntele bucuriei îşi aştepta vremea. 83 XII Era o floare de întuneric, un glas din alte lumi, din alte vremuri. A vorbit: nimeni nu-l înţelege; a lăsat semn: nimeni nu-l vede. 89 XIII Cine-a spus că timpul fuge? Vremea cea mai adâncă stă de faţă cu umbrele morţilor care se întorc când noi trecem. 94 XIV A venit un poet înţelept. Mi-a cântat bucuria luminii. Sufletul meu s-a îmbrăcat în raze, comunicând cu Acel pe care în alt chip nu-l pot cunoaşte. 100 XV Prin tine, copile, merg spre Dumnezeu şi spre veşnicie. 105 XVI Mamă, hai să vorbim de rău oamenii, căci noi suntem altceva 110 XVII Se zice că şi lupii s-ar fi duşmănind ca şi oamenii. Nu-ţi se pare ciudat? 113 XVIII Fratele meu orb mi-a dovedit, cu drept cuvânt, că nu există soarele. E o invenţie a celor care văd. 123 XIX Am căzut zdrobit; am blăstămat viaţa şi lumea, am plâns şi m-am adăpat cu fiere ca să mă pot bucura pe urmă 132 XX Revederi neaşteptate, bucurii aprige! Câtă otravă de melancolie e în fundul cupei voastre! 140 XXI „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi!“ 147 XXII „Aceasta e ultima clipă în care ne mai vedem.“ 154